Eșec

Eu doar am vrut să-ți fac ceva frumos

Să te mândrești cu mine peste ani

Și când ți-e tare greu, să-ți fie de folos

Ceva ce-ar speria și pe spartani.

                                                  

Eu doar am vrut să-ți fac ceva frumos

Creat cu toată-ndemânarea mea,

Ceva ce ai putea trimite-n cosmos

Ceva măreț ce nu va dispărea.

Eu doar am vrut să-ți fac ceva frumos

Ceva să poți privi cu admirație

Apoi să povestești vreunui strămoș

Ce poți face din imaginație.

Eu doar am vrut să-ți fac ceva frumos

Și zău că m-am străduit din greu,

Tot ce-a ieșit.. este ceva dezastruos

Și va rămâne-n capul meu.

Tatăl Pământ

Există un om bătrân de miliarde de ani

Nimeni nu știe exact când s-a născut,

I-ar face invidioși pe bătranii veterani

Și nu se vaită, deși prin multe a trecut.

I-au tăiat toate râurile curgătoare

I-au jupuit bucați mari din piele,

El a rămas tăcut chiar dacă doare

A dres ce-a mai rămas din ele.

Acum ridică mâinile înjunghiate

Șoptind că încă-l putem vindeca,

Noi auzind, cu sufletele-ndurerate

Începem ușor, bătrânul bandaja.

Meticuloși asemeni doctorilor iscusiți

Cu unguente, ac și multă medicină,

Recuperând toți anii aceștia pierduți

Insinuând ca nu suntem noi de vină.

Îi întoarcem cu grijă corpul răvășit

Cu fața în sus spre cerul magnific,

E bucuros pentru c-aproape s-a sfârșit

Din lupta lui mai e un pic.

Și ce găsim sub trupul frânt pe toți uimește

Este iubita lui de-o viață, femeia bătrână,

Pentru ultima oară cu drag o privește

Se stinge încet și-i dă drumul la mână.

În tot acest timp a protejat-o atent

Știind că omenirea pe la spate îl fură,

Am greșit că nu i-am supravegheat permanent

Pe Tatăl Pământ și pe Mama Natură.

Mesmeriza

O insulă de gând în mijlocul oceanului

Pe plaja mea ai apărut tu ca o briză

Ești ce-am sperat mereu de-a lungul anului

Ceea ce eu numesc o blândă mesmeriză.

O mică tornadă aspirând nisipul fin

Dar foarte violentă-n calea ta rotundă

Pe sus m-ai ridicat și m-ai lovit din plin

Și-n mintea mea tu ai creat o undă.

Sunt prins în câmpul gravitațional uman

Acum până și glasul tău venin mă unge

Nu are rost să mă ascund sub paravan

Ori să mă leg cu al tău păr pătat de sânge.

În mijlocul furtunii, noi doi așezați nicăieri

Nici n-am început dar nici n-am terminat

Suspinând un ecou după mii și mii de plăceri

Nu vreau nimic, decât să știi că te-am uitat.

Iar inundate, sentimentele îmi curg șiroi

Oricât aș vrea, acum deloc nu pot să te ating

Nu cred eu că distanța-i relativă între noi

Ci doar suntem ca doi magneți ce se resping.