Un renunţ

Aud vântul aspru mângâind, pământu-ngheaţă
Liniştea ceţii de seară pică-n ureche ca o şoaptă
Nordicii toţi se bucură căci frigul prinde viaţă
Peste tot şi peste toate, umbra şi privirea dreaptă.

Nu mai vorbi, nu vreau s-aud nimic de oraşe
Vreau ca habitat un mediu lipsit de confort,
Poporul tăcut e captiv în mii şi mii de lăcaşe
Lumea petrece și eu dorm sub copacul mort.

Degeaba flacăra ta imi dă căldură şi lumină,
Ce-i fericirea, decât un pansament al durerii
Iar la sfârşitul oceanului întinde-mi o mână
Sau dacă nu.. chiar dă-mă cu totul uitării.