Un renunţ

Aud vântul aspru mângâind, pământu-ngheaţă
Liniştea ceţii de seară pică-n ureche ca o şoaptă
Nordicii toţi se bucură căci frigul prinde viaţă
Peste tot şi peste toate, umbra şi privirea dreaptă.

Nu mai vorbi, nu vreau s-aud nimic de oraşe
Vreau ca habitat un mediu lipsit de confort,
Poporul tăcut e captiv în mii şi mii de lăcaşe
Lumea petrece și eu dorm sub copacul mort.

Degeaba flacăra ta imi dă căldură şi lumină,
Ce-i fericirea, decât un pansament al durerii
Iar la sfârşitul oceanului întinde-mi o mână
Sau dacă nu.. chiar dă-mă cu totul uitării.

Decembru

Îmi era dor de zăpada și de vântul ce îngheață

Și de nopțile în care lumea pare că-și ține respirația

Mergând acum pe stradă, tot ce pot să văd în față

Niște adunături de oameni continuând tradiția.

Și iar aș vrea să fiu cu tine sub noaptea fără stele

Naivi tăcuți împrăștiind în jur iubirea noastră

Ce clipe.. deja mi-e dor când mă gândesc la ele

Iar drumu-i foarte lung în astă seară albastră.

Să te țin în brațe, frumos miez șlefuit de safir

Am fost până acum într-o urâtă căutare..

De-ar fi s-aleg între iubire și aerul ce-l respir,

Ți-aș spune „Te iubesc” cu ultima suflare.

Dar e păcat că tu ești doar un mare demagog

Și-am obosit mereu să-ți văd inima de piatră,

Decembru ai milă de mine, e tot ce te rog

Căci drumu-i foarte lung în astă seară albastră.