Vidia

Mi-am pus sufletul pe pernă și-aștept
un semn de la mărețul arhitect,
Că-n lumea noastră sferică de inimi
noi toți purtăm pe nume patimi.

Misterul și serenitatea ce găsesc în mine
mai poți afla în singuratice ruine,
Liniște peste tot, ca un pustiu de gălăgii
și-aud numai suspinul unei sălcii.

M-am angajat în slujba universului
pe post de donator de stele noi,
Nu mai sunt dorințe în cele căzătoare
asta așteaptă în noapte fiecare.

Doar peștii morți se lasă duși de val
actori ai acestui antic carnaval,
Se mută-n inimă nouă fără chirie
pe undeva, pe la periferie.